In culise cu Dem Radulescu

Stătea la catedra lungă de la examenul de admitere la actorie. În sală nu era foarte multă lumină, ca la teatru, numai pe scenă luminau două reflectoare. Dem Rădulescu lua în acel an o nouă clasă de actorie. Pe mine nu m-a întrebat nimic în examen. Atunci l-am văzut pentru prima oară, în afară de filme şi programele TV.

      După câteva luni, în clasa de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L. Caragiale”, cu Dem Rădulescu profesor, la primul curs, un asistent mi-a spus: „Te-a vrut la clasa lui”.

      Eram a 9-a generaţie de studenţi pe care o pregătea maestrul. Cu noi a fost altfel. Chiar dacă istoriile despre el nu erau comice, cu noi s-a purtat ca şi cum eram copiii săi, sau, mă rog, nepoţii

      În ziua primului examen, ne-a întrebat:

      – Ce, aveţi emoţii? În prezența mea nu aveați şi acum vă înspăimântă comisia?

      După unele examene ne aducea de mâncare sau ne trimitea să luăm pentru toţi suc. Era ceva neaşteptat pentru noi. Plus că, în studenţia de atunci, o masă era un regal.

      În anul I, semestrul II, mi-a dat să repet „Mitică Popescu” de Camil Petrescu. Am repetat zi-noapte.

      După ce am dat reprezentaţia, examenul, Dem Rădulescu mi-a spus:

      – Dupu, eu nu mai am ce să îţi spun. De acum, ţine-te de treabă.

      Era confirmarea pentru toată munca depusă, pentru atenţia acordată maestrului, sfaturilor sale şi, desigur, mă bucuram nespus de mult.

      La fel mi-a zis şi decanul facultăţii – Gelu Colceag; şi el nu prea vorbea.

      Deşi nu se permitea, în anul II m-a lăsat să repet pentru o piesă ce se juca la Teatrul Naţional din Bucureşti. Am fost la câteva repetiţii, apoi am renunţat. Tare ciudată mai era regia.

      La cursuri, dacă ne vedea obosiţi sau trişti, pentru jumătate de oră ne povestea din viaţa sa de actor. De atâta râs, personal, eram pe sub bancă. Avea un umor instant, avea replici, “treceri”, era mare…

      Când ne explica o scenă, ori era foarte tragic – şi îngheţam, ori râdeam cu lacrimi. Aşa era maestrul, un actor… imens.

      În anul III am „interpretat” la clasa de regie pe Nae Girimea din „D’ale carnavalului” de Caragiale. A fost al doilea succes. În timp ce jucam, îl auzeam spunând comisiei: „Ăsta e de la mine. Ăsta e de la clasa mea”.

      Eram încântat de faptul că i-a plăcut rolul. Nu mă învăţase degeaba.

      Într-o zi a venit la cursuri şi, aproape de încheiere,  ne-a spus:

      – Am vorbit cu un doctor. Ăsta ştie ce vorbeşte, doctor bun. Am discutat cu el şi mi-a spus că nu aici este totul… Trebuie să fie ceva Dincolo. Înţelegeţi.

      Vorbea despre veşnicie, Dumnezeu.

      Am publicat în revista „Armonia” condusă de Dinu Săraru, un interviu imaginar cu maestrul. I l-am dat să citească şi după aceea mi-a zis:

      – Dragă, ai condei.

      Pentru anul IV mi-a spus că s-a gândit să îmi dea rolul principal din piesa „Celebrul 702” de Alexandru Mirodan şi mai apoi Tipătescu din „O scrisoare pierdută”. Am şi început să repetăm pentru „Celebrul 702”, dar nu a mai fost să fie şi nu din vina sa, nici a mea. Oricum, mi-a demonstrat, ca lecţie de viaţă, că este un mare domn. Cuvintele pe care mi le-a spus atunci mi-au dat curajul să lupt în meseria asta şi nu numai.

      A repetat cu mine monologul din spectacolul de final al facultăţii şi toată piesa s-a dovedit a fi un mare succes. Rămânea cu mine în sală şi lucram pe text. Îmi era şi jenă că îşi pune timp să repete cu mine. Mulţumesc…

      Am jucat la Budapesta, Sibiu, Piatra Neamţ, Vaslui şi de zeci de ori în Bucureşti la Studioul de Teatru “Casandra”. Acum nu mai e.

      Am scris un moment comic pentru teatru TV şi i l-am dat să-l vadă. Am vorbit cu el şi mi-a zis că e gata să-l filmăm, dar pe atunci, TVR era mereu în schimbări de cadre şi nu se lega nimic.

      Ultima oară când ne-am întâlnit, pe lângă UNATC, m-a întrebat:

      – Cu textul ăla ce-ai făcut? Unde să-l imprimăm?

      Am vrut să scriu o carte despre profesorul meu. Cineva va trebui s-o facă. Alături de alte mari nume, a inventat comedia românească.

      Nu puteam să am un alt profesor mai bun…

      Şi nu îl pot uita nici pe cel care mi-a dat primii paşi pentru actorie, Patric Petre Marin. Mi-a zis: “Dacă nu intri la facultate e pentru că ești doar foarte tânăr”. Am intrat din prima.         

      Seria de filme “BD la munte şi la mare” s-a declarat a fi cel mai îndrăgit serial de comedie românească. Pe oriunde merg în ţară, găsesc oameni care îmi spun replici întregi din “BD”-ul  cu Dem Rădulescu, Jean Cosntantin şi Puiu Călinescu. Toţi s-au dus… 

      Rolul pe care l-a făcut în filmul “Astă seară dansăm în familie” este o creaţie artistică de excepţie. Trebuie văzut.

      “Din Caragiale, numai pe Zoe n-am jucat-o”, zicea domnia sa. Era născut pentru Caragiale, asemenea lui Radu Beligan.          

      “Una e să fii celebru şi alta e să fii o personalitate.” Ne-a spus aceste cuvinte de mai multe ori. Eu n-am uitat.

      Actriţa Anca Sigartău, fostă elevă de-a sa, ne zicea el, “la ore îşi nota într-un caiet din vorbele mele”. Ar trebui să le publice.   

      Mai aveam nevoie de maestrul Dem Rădulescu – era un bun naţional. S-a dus să-i înveselească, probabil, pe cei de Dincolo de moarte… La revedere, Mare Maestru…

text publicat in volumul Istoria se scrie acum de Catalin Dupu

Cum să trecem lucizi peste criza actuală? 5 paşi siguri

de Cătălin Dupu                                             Foto – rampages.us

Situaţia actuală, în diferite moduri, ne afectează pe toţi. Unii suportă mai greu aceste drastice schimbări, tocmai de aceea iată 5 paşi isguri să trecem lucizi, cu mintea limpede, peste criză.

1. Emoţiile se pot stăpâni

Emoţiile vin la intervale şi intensitate diferite de aceea trebuie să le abordăm cu calm, fără să ne doboare. Răbufnirile pot veni din partea partenerului, a copilului, sau din partea cuiva străin. Trebuie să fim conştienţi că aceste tensiuni apar la intervale diferite şi cu o intensitate variată. Emoţiile se pot stăpâni, trebuie, şi mai ales să nu le punem la sufet.

2. Concentrează-te la cei din familia ta, nu te mai aşeza pe tine pe primul loc.

Când te concentrezi numai pe persoana ta multe lucruri şi apoi totul ţi se vor părea împotrivă. 

3. Pasiunile comune ajută enorm.

Ne referim la pasiuni legate de domeniul artistic, culinar, sportiv, spiritual etc. Găseşte puncte comune cu cei din  familia ta şi veţi avea de câştigat.

4. Aminteşte-ţi de istoriile din viaţa ta pline de reuşită şi bucurie

Acesta este un exerciţiu excelent în a da şi mai mult valoare vieţii tale. Ai avut reuşite, a fost bine, şi totul se va întoarce la normal. 

5. Criza aceasta este doar o perioadă din viaţa ta.

Este necesară rugăciunea şi este recomandat a citi Biblia pentru că ea are răspunsuri pentru vremuri ca acestea.

Caută starea de bine… Uneori pentru unii ea nu înseamnă foarte mult. Poate fi doar a muşca dintr-un măr roşu şi viguros ori să stai tolănit într-un fotoliu şi să citeşti un roman bun. Atât. Sau să auzi cum în sobă troznesc lemnele iar afară ninge… E atât de bine… E normalitatea uitată, pierdută sau vândută pe prea mult virtual şi o încordată nepăsare. Îmi amintesc cum mama, în copilărie, pe vremea comuniştilor, făcea iarna prăjituri. Afară erau troiene de zăpadă de un metru iar în bucătări mirosea a dulciuri, fără E-uri. Erau cele mai bune prăjituri din lume. Aşa simte aproape fiecare copil. Nici nu luasem din prăjitură şi deja îmi spuneam: E atât de bună, de atât de bine aici… Alţii se mulţumesc doar cu o privire iar apropiaţi le ajunge doar o atingere de mână… La bunici, la Iaşi şi Bucureşti, găseam adesea acea stare pe care nu doream s-o pierd niciodată. O seară cu prietenii, din cei adevăraţi, nu de imagine sau de uzură, ne aduce acel simţământ atât de special. Sigur un tablou pe pânză sau unul în naură, o ramură de brad sau un iepure trecându-ţi prin faţa ochilor, aduc aceeaşi stare. Şi muzica, şi un fim, un citat superb şi câte şi mai câte, uite, câte ne pot da acea stare de bine.

Când scriu mă simt bine, împlinit. De aceea, romanul Sublimul imperfecţiunii ne poartă prin Veneţia, Copilărie la început de mileniu ne aminteşte de acei ani, Cine știe ce aduc zorile? – cartea cu nuvele ne întoarce în anii 40 şi nu numai, O zi perfectă – aduce zâmbet şi mister, Diamantul Ierusalimului ne invită la o croazieră în Bahamas iar Sfârşitul nu e totul ne prezintă Las Vegas-ul şi Coasta de Azur. Am scris aceste cărţi având în vedere şi această stare de împlinire. Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! citim în Psalmul 34:8. Merită încercat, garantat. A nu uita că pentru a face un bine, nu trebuie multe – ajunge un pic de voinţă şi restul darul inimii… Da, e atât de bine…

– din volumul Iubire si lumina

+ Textul poate fi preluat doar cu citarea sursei.